“Fiicele generalului” – un roman splendid și interesant al Mimozei Hysa

Carte a lucidității mărturisitoare. Carte a alegerii axiologice, existențiale: sex sau dragoste? oameni sau principii?

Carte a oglinzilor paralele: fiecare (fiică) se vede, sau mai bine zis, își vede chipul oglindindu-se în cealaltă. Cu ură sau simpatie. Pline de dubii, de întrebări. Ele s-au născut parcă într-o castă, într-o casă privilegiată a unui om (generalul) devotat puterii. El, generalul, este Puterea. Modelul, paradigma, calea, adevărul și viața. Alpha și Omega. Însă, și el, la rându-i, este doar o rotiță a mașinăriei bolșevice. A nopții. Dragoste și noapte. Orizonturi vag candide. Orizonturi perverse. Și pervertitoare. Onoare și dezonoare. Supunere. Nesupunere prin ‘destrăbălarea’ dragostei. Complicități bolnave asumate ca mijloace de supraviețuire într-o lume a neîncrederii, amenințării, șantajului universal prin ‘dosar’.

Cine rezistă, sau încearcă să reziste, într-un fel sau altul? Fiicele generalului. Cresc. Iubesc și sunt, fie că știu sau nu, nefericite. Gemenele devin dușmance, pentru că psihologiile nu „cresc” natural, ci se îmbibă treptat cu holera din umbră.

„Amorul era una dintre acele treburi. Nu avea nume. Trebuia făcut numai cu permisiune și la lumina soarelui. Fără ascunzișuri. De preferință cu permisiunea prealabilă a generalului.”

Aceste pagini de umbre grele pot fi rescrise într-o piesă de teatru. Cu câteva personaje simbolice: Martina, Marsina, tata, mama, Jeton, Zani, Zana etc. Da, mi-ar fi plăcut să contemplu personajele de mai sus pe scena teatrului. În sală, spectator unul singur: Regimul. Silit să aplaude întruna suflete ucise unele de altele, oasele destinelor frânte, ale iubirilor interzise. Vorba poetului Nichita Stănescu: oase plângând.